Al IX-lea volum al „Insemnarilor zilnice” ale Reginei Maria a Romaniei, figura remarcabila

a secolului XX, la Editura Polirom

Editura Polirom a publicat recent volumul al IX-lea al jurnalului Reginei Maria a României, Însemnări zilnice, în traducerea Sandei Ileana Racoviceanu şi sub îngrijirea Olgăi-Silvia Turbatu.

Regina Maria, figură emblematică şi una dintre cele mai încîntătoare personalităţi ale secolului XX, a început să-şi scrie jurnalul în decembrie 1918, în limba engleză, şi de atunci a făcut însemnări ample, cu caracter documentar, aproape zilnic, pînă în 1938, cu puţin timp înaintea morţii.

Apărut şi în ediţie digitală, volumul al IX-lea al consemnărilor diaristice ale Reginei Maria, ce conţine inclusiv facsimile după pagini de manuscris, acoperă anul 1927, an marcat de dizolvarea a două guverne şi de dispariţia a două figuri istorice: regele Ferdinand şi I.I.C. Brătianu. Lupta pentru putere, tensiunile dintre Casa Regală şi partidele politice determinate de dezmoştenirea principelui Carol sau de educaţia principelui Nicolae, dar şi relaţiile adesea complicate dintre membrii familiei regale – toate acestea se regăsesc în jurnalul reginei Maria, alături de întîmplări din viaţa de zi cu zi.

Regina Maria a României (1875-1938), nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a fost soţia regelui Ferdinand şi mama regelui Carol al II-lea.

Fragmente din volum

Sîmbătă, 1 ianuarie 1927 Cotroceni

Anul Nou! Doamne, care va fi sentinţa ta?! Cu ce ne confrun­tăm – care este soarta noastră şi a mea, îndeosebi?

O dimineaţă minunată, cu soare puternic ca de primăvară, cu adevărat festivă. Acum îmi iau zilnic micul dejun în ca­mera Maiestăţii Sale. Îmi duc tava acolo şi lui pare să‑i facă plăcere că mâncăm împreună.

Arăta bine şi vesel şi, cu cât îl privesc mai mult, cu atât îmi vine mai greu să cred că o distrugere fatală începe să se producă în interiorul lui.

Marţi, miercuri, joi, vineri, 19, 20, 21, 22 iulie 1927 Sinaia, Cotroceni

S‑a sfârşit totul! S‑a dus! Sfârşitul, deşi eram pregătiţi, aver­tizaţi, s‑a petrecut brusc, rapid, pe neaşteptate. Slavă Domnului că am fost acolo ! Pentru aceasta voi fi întotdeauna profund recunoscătoare. A murit, efectiv, în braţele mele, am primit ultima lui privire, ultimele sale cuvinte, ultimul său suspin.

Ciudat este că toată ziua de marţi a părut ceva mai bine decât luni. Gâtul nu‑l mai durea, devenise brusc foarte în­setat şi cerea permanent limonadă, ceai sau cafea şi, cu toate că era tot somnolent, avea şi momente de luciditate şi era la fel de preocupat ca întotdeauna de micile detalii, de felul cum sînt făcute lucrurile, şi scrupulos în privinţa aspectului personal. La 12½ a sosit Lisabeta, foarte necăjită, fireşte, să‑l găsească atât de bolnav, dar, cu toate că abia vorbea, el a fost perfect conştient de prezenţa ei. Chiar am luat ceaiul în prima cameră, cu uşile deschise între noi, mişcându‑ne dintr‑o parte în alta, ca să fim cu el. El a chemat-o o dată pe Mignon, ca să‑i spună o povestioară nostimă despre mareşalul Foch. I-a spus-o cu pauze, dar absolut clar, amu­zându‑se şi el de hazul povestirii. […]

Cam pe la 11½ am coborât să îmi petrec noaptea, cum am făcut şi ieri, pe canapeaua din salonul său, cu uşile deschise, ca să pot auzi fiecare sunet.

Eu şi infirmiera eram singure acolo. El respira cu greutate şi, cu toate că ochii îi erau pe jumătate închişi, era foarte agitat. Noi am încercat să‑i aranjăm pernele ca să stea mai comod, dar ne‑am dat seama că nu‑i putem aduce nicio ali­nare. În cele din urmă, ne‑a dat de înţeles că vrea să se ridice şi să stea în scaun. I‑am spus infirmierei să‑l aducă pe Mamulea, iar eu am rămas în picioare lângă el, ţinându‑l de mână. Degetele i s‑au încleştat de ale mele, ca şi cum contactul cu mâna mea îl făcea să se simtă mai sigur. Degetele îi erau umezi şi reci.

În cele din urmă l‑am luat în braţe, stând în picioare lângă patul său, cu capul lui pe umărul meu, ca să‑l pot ajuta. În acel moment a venit doctorul, chemat de infirmieră. S‑a uitat cu o privire ciudată la pacient şi apoi privirile ni s‑au întâlnit. I‑a făcut repede o injecţie, i‑a luat pulsul şi apoi, cu durere în voce, a spus: Ça va très mal, votre Majesté. I‑am şoptit disperată infirmierei: „Cheamă copiii… şi Denize să aducă preotul”. Ea a fugit din cameră ca o nebună, în timp ce eu am rămas cu sărmanul meu iubit în braţe, aplecându‑mă asupra lui, sărutându‑i fruntea, dar înţelegând, mai mult sau mai puţin, ca într‑un vis, un vis îngrozitor, ce se întâmpla…

Câteva horcăieli, care erau mai mult ca nişte oftaturi profunde, şi, cu ochii închişi, şi‑a dat ultima suflare…

Îi simţeam capul pe umăr, mâinile lui deja reci au devenit fără vlagă, faţa mică de tot… se sfârşise – nu mai era obosit, ci se odihnea…

Am rămas aşa, ţinându‑l în braţe, nu vedeam nimic altceva decât acea faţă mică şi palidă şi nu auzeam decât ploaia care curgea, curgea… şi se părea că brusc se aşternuse o tăcere adâncă, una îngrozitoare, dar în acelaşi timp liniştitoare – în­grozitoare pentru mine, dar liniştitoare pentru el. Fusese atât de obosit, iar aceasta era odihna, odihna profundă, fără să mai trebuiască să facă niciun efort, să lupte împotriva unei boli care nu a putut fi învinsă nici chiar de vechea sa tradiţie Noblesse Oblige, nici de extraordinarul sentiment al datoriei faţă de alţii, faţă de România, ţara pentru care trăise…