În urmă cu exact cinci decenii, pe 26 august 1959, British Motor Corporation (BMC) lansa un automobil care avea să revoluţioneze clasa compactă. Publicul a putut admira chiar de la început două modele noi: Morris Mini-Minor şi Austin Seven. Această dublă premieră anticipa flexibilitatea cu care putea fi valorificat acest concept: dimensiuni minime, spaţiu interior maxim, plasarea roţilor pe marginile automobilului pentru stabilitate şi dinamism. Şi la renaşterea mărcii, prin lansarea pe piaţă a gamei MINI în 2001, principiul deja aplicat cu success în urmă cu 50 de ani şi-a dovedit încă o dată întregul potenţial: un concept superior îşi arată valoarea şi în interpretări diferite. Atât MINI, cât şi MINI Clubman şi MINI Cabriolet şi-au dovedit calităţile individuale şi caracterul unic, în esenţă sunt una şi aceeaşi maşină: MINI.
Spaţiu suficient la interior pentru patru pasageri cu dimensiuni exterioare minime, caracteristici dinamice impecabile, consum deosebit de redus de combustibil şi un preţ foarte accesibil – acestea erau cerinţele formulate de conducerea BMC pentru automobilul desenat de Alec Isigonis. Şi ideile strălucite pe care el le-a implementat în dezvoltarea acestei automobil cu două uşi nu au stat numai la baza unui singur succes, dar au creat o întreagă familie de modele.
Mini a îndeplinit toate cerinţele acelor vremuri, dar a oferit şi calităţi complet noi. Cu o lungime de numai 3,05 metri şi un preţ de vânzare de 496 lire sterline, Mini a fost pur şi simplu ideal pentru locurile de parcare mici şi pentru bugetele reduse într-un moment marcat de Criza Canalului Suez şi creşterea preţurilor de combustibil. Prin calităţile dinamice şi prin caracterul şarmant asigurat de proporţiile sale, Mini a răspuns şi aşteptărilor celor care căutau şi performanţe sportive, mai ales în viraje, precum şi un stil individual pe şosea.
Acesta sumă de calităţi complete a rămas la fel de populară şi astăzi, cu un concept mai tânăr ca niciodată. De aceea, actualul MINI este modern şi fascinant, combinând eficienţa, manevrabilitatea incredibilă în traficul citadin modern cu sportivitatea fără rival şi designul plin de expresivitate.
Alec Issigonis, creatorul unui concept extraordinar
Inginerul şi designerul Alec Issigonis a avut succes cu propriile maşini sport şi a fost contractat deseori să dezvolte limuzine mari şi luxoase. Dar proiectul său favorit, aş cum a declarat-o de multe ori, a fost construirea unui automobil mic care să fie simplu, foarte funcţional şi accesibil.
Aşa că atunci când Issigonis, director tehnic adjunct la uzina Austin din Longbridge, a fost chemat, la finalul anului 1965, de Leonard Lord, preşedintele British Motor Corporation (BMC), să dezvolte o maşină complet nouă şi inovatoare, el a fost foarte încântat şi ştia exact ceea ce vrea.
Noua maşină avea să fie mai mică decât toate modele produse de BMC până atunci, dar fără îndoială să ofere suficient spaţiu pentru patru pasageri şi bagajele lor. Un propulsor cu patru cilindri, deja produs de companie, oferea puterea necesară, în timp ce caracteristicile dinamice şi economia generală a noului automobil aveau să stabilească noi standarde.
Încă de atunci, Alec Issigonis, în vârstă de 51 de ani, era un constructor respectat şi un inginer auto cu o carieră neconvenţională şi o abordare unică a muncii sale. Contemporanii săi îl descriau ca fiind cel mai pedant gânditor şi cel mai pasionat technician, plin de entuziasm.
Optând pentru transmisie pe puntea faţă şi motor montat transversal în faţă, cu cutia de viteze dedesubt, Issigonis a creat de la început condiţiile ideale pentru o eficienţă excelentă în utilizarea spaţiului. Nu mai puţin de 80 de procente din spaţiul ocupat de Mini era exclusiv folosit pentru pasageri şi bagaje lor.
Lungimea totală a noii maşinii era de 3,05 metri, dar Mini ar fi putut fi şi mai scurt. Issigonis a stabilit dimensiunea printr-o manieră neobişnuită: a tăiat un model Mini chiar de la jumătate, apoi a îndepărtat cele două jumătăţi centimetru cu centrimetru privindu-le atent. Atunci când a considerat că Mini a atins lungimea ideală, a strigat "stop!".
După numai şapte luni de la aprobarea oficială, două prototipuri ale noului model erau gata. Aşa că Issigonis l-a invitat pe şeful său, Leonard Lord, la un drive test pe care l-a rememorat complet peste câţiva ani: "Am mers prin curtea uzinei şi am condus ca un nebun. Eram sigur că îi este teamă, dar a fost impresionat de ţinuta de drum a maşinii. Aşa că atunci când ne-am oprit în faţa biroului său, a ieşit din maşină şi a spus: Este în regulă, construiţi maşina".
Din acel moment evoluţia continuă a modelului Mini a intrat în legendă. Şi Issigonis şi-a asigurat poziţia între cei mai ingenioşi şi mai influenţi constructori de automobile din lume.
Succesul clasicului Mini i-a adus şi faimă mondială, fiind botezat "părintele" maşinii. În 1961, Alec Issgonis, din poziţia de director tehnic, a devenit şi membru al Consiliului Director al Austin Motor Company, iar după doi ani a fost numit în conducerea BMC. În 1967, a devenit membru al Societăţii Regale, cea mai renumită societate de cercetare din Marea Britanie, după care, la doi ani distanţă, Regina l-a înnobilat pe părintele Mini.
Sir Alec Issigonis s-a retras în 1971, dar a rămas consultant al companiei până în 1987. După un an a decedat, la 2 octombrie, cu puţin înainte de cea de-a 82 aniversare.
Lansarea celei de-a doua generaţii MINI a avut loc chiar la 18 noiembrie 2006 – ziua în care s-au împlinit 100 de ani de la naşterea părintelui versiunii clasice – în onoarea acestui mare om.
Mini Motorsport
Spre finalul anului 1956, Alec Issigonis a primit misiunea din partea British Motor Corporation (BMC) de a dezvolta o maşină economică, compactă, dar suficient de spaţioasă pentru patru pasageri. Tracţiunea pe puntea faţă, consolele foarte scurte, ecartamentul larg, centrul de greutate jos, utilizarea optimă a spaţiului şi masa redusă au fost definite încă de la început drept caracteristici elementare ale noului model.
Când a privit primele schiţe ale noii maşini create de prietenul şi partenerul său de afaceri, Alec Issigonis, specialistul automobilelor sport, John Cooper, a recunoscut în acest concept ingenios, compact şi economic punctul de pornire pentru un model sport foarte promiţător. Astfel, procesul de preparare al unui Mini sportiv a început încă dinainte ca maşină să fie lansată pe piaţă.
Integrat acum în cadrul organizaţiei MINI, John Cooper Works reprezintă forma pură plăcerii supreme de a conduce, bazat atât pe cunoştinţele solide obţinute în motorsport, cât şi pe cooperarea de succes care are loc de decenii. Pe lângă accesoriile pentru transmisie, suspensie, aerodinamică şi design, trei versiuni speciale MINI poartă acum emblema mărcii atât de simbolică pentru performanţele remarcabile: MINI John Cooper Works, MINI John Cooper Works Clubman şi MINI John Cooper Works Cabriolet.
Născut în Surrey în 1923, John Cooper a fost una dintre cele mai remarcabile celebrităţi ale motorsportului internaţional – atât ca pilot, dar mai ales în calitate de constructor. Împreună cu tatăl său, el a pus bazele Cooper Car Company în 1946, când cei doi au început să construiască maşini de curse pentru întrecerile de Formula 3, apoi şi pentru Formula 1. Monoposturile Cooper au cucerit atât titlul constructorilor, cât şi pe cel al piloţilor în ediţiile 1959 şi 1960 ale Campionatului Mondial de Formula 1, o premieră în istoria motorsportului pentru un motor montat central. Acest concept inovativ şi-a dovedit succesul, astfel că ulterior toate monoposturile din Formula 1 au preluat amplasarea centrală a motorului.
John Cooper şi Alec Issigonis s-au întâlnit şi au concurat unul împotriva celuilalt în numeroase curse. Între cei doi entuziaşti au existat strânse legături profesionale, din moment ce Cooper Car Company cumpăra motoarele de la BMC.
Când au început lucrul pentru Mini, ambiţiile sportive ale celor doi constructori erau foarte diferite: Issigonis era în căutarea maşinii potrivite pentru traficul de zi cu zi, în timp ce Cooper era atras de potenţialul sportiv al acestui performer mic şi agil. Primul succes important a venit la Raliul de la Monte Carlo în 1960.
Motivat de această victorie, Cooper a sugerat realizarea unui model GT bazat pe Mini. Cu toate ca Alec Issigonis nu credea în proiect, George Harriman, preşedintele executive al BMC, a decis realizarea unei serii reduse, de 1.000 unităţi Mini Cooper, model ce oferea o putere de 55 cp, ceea ce reprezenta un plus de 21 cp prin modificări substanţiale ale motorului.
Viteza maximă a modelului Mini Cooper era de aproximativ 130 km/h. Rapoartele de transmisie ale maşinii au fost ajustate la potenţialul sportiv al motorului, iar discurile de frână faţă asigurau puterea adecvată de frânare.
Curând, Issigonis a fost şi el entuziasmat de rezultatul acestui efort. Aşa că şi-a unit forţele cu John Cooper şi a început munca la următoarea evoluţie a motorului, care a dus la versiunea Mini Cooper S. Cu o capacitate de 1.071 centimetri cubi, cilindreea motorului rămânea sub nivelul de 1.100 cmc aplicabil în respectiva categorie a motorsportului – văzută drept obiectiv pentru marcă -, cu propulsorul ajungând la turaţii impresionante. Puterea maximă era de 70 cp la 6.200 rpm, iar turaţia maximă a motorului ajungea la 7.200 rpm.
1964-1967: perioada de glorie în Raliul Monte Carlo.
Această versiune a reprezentat bazele unui succes senzaţional în motorsport, după ce Mini Cooper S a captat atenţia tuturor la ediţia din 1962 a Raliului Monte Carlo. Cu finlandezul Rauno Aaltonen la volan, acest performer mic, dar agil a reuşit să lase în urmă un întreg pluton de maşini mult mai puternice. Dar cu numai trei kilometri înainte de sosire, Aaltonen, aflat în postura de lider în acel moment, a abordat greşit un viraj şi a încheiat raliul cu o răstunare.
După numai un an, Aaltonen şi-a luat revanşa pentru ghinionul din 1962 şi a obţinut Victoria la clasă, dar mai important s-a clasat al treilea în ierarhia generală.
Se deschidea drumul spre performanţe uimitoare. Noul Mini Cooper S aliniat la startul Raliului Monte Carlo din 1965 avea puterea semnificativ crescută în comparaţie cu predecesorii săi. Aşa că, într-o cursă spectaculoasă, Paddy Hopkirk a reuşit să termine primul în clasamentul general, iar micul performer devenea o legendă a motorsportului.
După numai un an, finlandezul Timo Mäkinen, alături de navigatorul Paul Easter, a repetat succesul şi a ajuns la sosire, după mii de kilometri, ca singurul pilot care nu a primit nici un punct de penalizare – în ciuda unor condiţii meteo foarte dificile. Numai 35 din cele 237 de maşini aflate la start au reuşit să ajungă la sosire în acel an, iar printre acestea s-au numărat şi trei Mini Cooper S.
Anul următor a însemnat realizarea unei triple, după ce Timo Mäkinen, Rauno Aaltonen şi Paddy Hopkirk au încheiat pe primul, al doilea, respectiv al treilea loc. Dar rezultatul a fost urmat de o dezamăgire, pentru că primele trei maşini au fost descalificate după ce comisarii raliului au ajuns la concluzia că faza scurtă a farurilor Mini nu era în conformitate cu regulile de omologare.
Chiar şi aşa, publicul a fost complet captivat de cei trei piloţi Mini, în ciuda deciziei controversate, iar Hopkirk, Aaltonen şi Mäkinen au intrat în analele Raliului Monte Carlo ca "Cei Trei Muşchetari". Într-adevăr, după un singur an, Rauno Aaltonen a primit aplauze cu adevărat copleşitoare şi recunoaştere când a obţinut a treia victorie în clasamentul general al Raliului Monte Carlo pentru Mini Cooper S.
Cariere legendare în curse au început la volanul unui Mini.
Mini a cunoscut succesul nu doar în curse, ci şi pe circuite stradale, unde a obţinut numeroase victorii în anii ’60. Într-adevăr, prin intermediul unei lungi liste de succese, Mini şi-a pus amprenta asupra motorsportului.
Numeroase cariere sportive au început la volanul unui model Mini. Astfel, pilotul austriac Nikolaus Andreas Lauda a luat startul în prima lui cursă de coastă, la comenzile unui Mini Cooper S, în apropiere de Linz, în aprilie 1968, şi a încheiat pe locul al doilea. După numai două săptămâni, Lauda şi-a reconfirmat talentul şi a obţinut prima lui victorie dintr-o carieră ce avea să culmineze cu trei titluri mondiale în Formula 1. Şi asemenea lui Niki Lauda, foştii campioni din Formula 1 Graham Hill, Jackie Stewart, John Surtees, Jochen Rindt şi James Hunt au avut primele experienţe competiţionale la volanul unui clasic Mini.
Între timp, MINI a redevenit o prezenţă spectaculoasă pe circuite, după ce MINI CHALLENGE, organizat pentru prima dată în 2004, s-a transformat într-una din cele mai de succes şi mai populare întreceri monomarcă din lume.
Anul acesta este organizat în patru ţări (Spania, Australia, Noua Zeelandă şi Germania), ceea ce-i conferă un statul internaţional şi mai vast. Cu nu mai puţin de 39 de maşini la start, campionatul german MINI CHALLENGE 2009 înregistrează un prim record de participare, la fel cum numărul curselor din acest sezon este mai mare ca niciodată – 16 manşe de-a lungul a opt week-enduri de cursă.
Gama Mini de-a lungul timpului
Puţine concepte de automobile au supravieţuit o perioadă atât de îndelungată şi nici unul dintre acestea nu a fost vreodată transformat într-o gamă atât de bogată de versiuni precum Mini. Încă din primul an, alături de primele modele, au fost lansate şi două alte versiuni de caroserie Mini Van şi Mini Estate.
Primele modele, Morris Mini-Minor şi Austin Seven, se diferenţiau numai prin grila radiatorului, capacele roţilor şi culoarea caroseriei. Erau propulsate de un motor cu patru cilindri, montat transversal în partea din faţă, ce dezvolta o putere maximă de 34 cp la o cilindree de 848 cm3.
Performanţele celor două modele erau identice, aşa cum era şi capacitatea portbagajului – 195 litri – din spate. Publicul a apreciat imediat spaţiul suprinzător de generos la interior, motoarele cu consum redus, dar puternice, ţinuta de drum excelentă şi suspensia confortabilă pe care această maşină compactă le oferea.
Încă din 1960, BMC a adăugat Mini Van pe lângă clasicul Mini. Apoi, pornind de la structura de Van cu panouri laterale închise, BMC a lansat o versiune Estate cu geamuri de jur împrejur, precum şi două uşi în spate, la fel ca la Van. Aceste variante de caroserie au fost comercializate ca Morris Mini-Traveller şi Austin Seven Countryman cu exact aceleaşi caracteristici tehnice.
În 1961 gama se extindea rapid cu Mini Pick-Up urmat de Wolseley Hornet şi Riley Elf. Alte două mărci BMC beneficiau astfel de conceptul clasicului Mini, ambele modele se evidenţiau prin grilele mari ale radiatorului, compartimentul extins pentru bagaje şi aripile coadă de rândunică din spate.
Mini Cooper şi drumul spre legendă
O variantă foarte specială a întipărit însă Mini în legendă încă de la lansarea din 1961: Mini Cooper. Renumitul inginer şi producător de maşini sport John Cooper a remarcat imediat potenţialul sportiv al acestui nou automobil încă de când au apărut primele prototipuri pe circuit. Aşa că a primit acceptul conducerii BMC de a dezvolta o serie redusă de 1.000 unităţi Mini Cooper care să ofere un motor modificat, cu capacitatea sporită la 1,0 litri şi o putere maximă de 55 cp.
Reacţia faţă de lansarea acestui automobil în septembrie 1961 a fost pur şi simplu euforică, cu o singură pretenţie din partea fanilor de pretutindeni: şi mai multă putere! Aşa că Issigonis şi Cooper au mărit capacitatea motorului la 1.071 cmc, ceea ce a urcat puterea propulsorului la 70 cp.
Aceasta a transformat Mini Cooper S într-un performer veritabil nu numai pe şosele – victoria la clasă obţinută de pilotul finlandez Rauno Aaltonen în Raliul Monte Carlo din 1963 a marcat punctul de pornire al unei serii de succese de excepţie în motorsport, care a culminat cu cele trei victorii în clasamentul general al Raliului Monte Carlo, în 1964, 1965 şi 1967.
În august 1964, BMC a prezentat o nouă versiune a clasicului Mini, gândită iniţial pentru uz militar: Mini Moke, un automobil cu patru locuri, decapotabil. Un soft top retractabil – botezat corespunzător "ragtop" (top de zdrenţe) – oferea o minimă protecţie în cazul unei ploi. Prin utilizarea transmisiei şi a caracteristicilor tehnice ale versiunii "obişnuite" Mini, Mini Moke a devenit un succes autentic în special în zonele însorite din SUA şi din Australia.
În 1967 s-a considerat că este momentul ca modelul Mini să fie supus unei actualizări, astfel că maşina a primit un motor şi mai puternic, care oferea o putere de 38 cp la o capacitate extinsă la 998 centimetri cubi.
La doi ani distanţă, Mini Clubman s-a alăturat gamei ca un model uşor mai mare, cu modificări minore de design. Noul automobil era cu 11 cm mai lung decât originalul, în timp ce versiunea Estate, care înlocuia Morris Mini-Traveller şi Austin Seven Countryman, măsura exact 3,4 metri în lungime, în timp ce lăţimea, înălţimea şi ampatamentul rămâneau neschimbate.
În acelaşi timp, Mini Cooper a fost scos din producţie, fiind înlocuit de modelul de vârf al gamei Clubman, Mini 1275 GT, care dezvolta 59 cp dintr-un propulsor cu o capacitate de 1,3 litri.
Între 1980 şi 1983, gama de modele a fost redusă, după ce versiunile Clubman, Estate şi Van au fost scoase din producţie. Singurul automobil rămas pe linia de fabricaţie a fost clasicul Mini, cu motorul său de un litru, care acum dezvolta 40 cp. Modelul Mini cu numărul cinci milioane a părăsit linia de producţie a uzinei de la Longbridge în 1986.
În 1990, fanii au serbat revenirea modelului Mini Cooper în gama mărcii. Atunci, acest model special era propulsat de un motor cu capacitatea de 1,3 litri. Producţia propulsorului de 1,0 litru a fost oprită în 1992 ca urmare a cerinţelor tot mai mari cu privire la gestiunea emisiilor, aşa că, din acel an, toate modele dispun de motorul cu cilindreea de 1.275 centimetri cubi cu injecţie.
O ultimă variantă a clasicului Mini şi-a făcut apariţia în 1991. Iar acesta a fost singurul Mini care nu a fost conceput în Marea Britanie, ci în Germania: asemenea altor preparatori de automobile, un distribuitor dedicat mărcii Mini din landul german Baden a tăiat acoperişul modelului clasic Mini, ceea ce a transformat maşina într-un cabriolet deosebit de atractiv. Şi contrar primelor aşteptări, rezultatul a fost într-atât de bun încât Rover Group, pe atunci responsabil cu producţia Mini, a decis să achiziţioneze echipamentul de construcţie şi producţie pentru Mini Cabriolet care, în perioada 1993-1996, a înregistrat vânzări de aproximativ 1.000 unităţi.
Producţia modelului Mini a fost oprită în cursul anului 2000. De-a lungul timpului, mai bine de 5,3 milioane de maşini ale celui mai de succes automobil compact din lume au ieşit de pe linia de producţie în numeroase variante, printre acestea numărându-se şi aproximativ 600.000 de unităţi realizate de uzina din Oxford între 1959 şi 1968.
Dar chiar şi după 41 de ani, mai era un drum lung de parcurs. Pentru că, după o pauză care nu a durat mai mult de un an, un nou capitol în istoria acestei renumite mărci britanice s-a deschis în 2001.
Un nou start în 2001. Mini devine MINI.
După preluarea Rover Group la începutul anului 1994, BMW a deschis noi perspective şi pentru marca Mini. Primul pas a fost prezentarea unei versiuni concept pentru MINI Cooper, la ediţia 1997 a Salonului Auto de la Frankfurt, prin care s-a oferit o primă imagine a noii interpretări a clasicului din Marea Britanie.
Prima apariţie oficială a versiunii de serie MINI Cooper a avut loc în luna noiembrie a anului 2000, la Salonul Auto de la Berlin, interpretarea modernă a originalului fiind disponibilă în showroom-uri după numai un an , sub forma MINI Cooper, ce dezvolta 85 kW/115 cp, şi MINI One, cu motor de 66 kW/90 cp. Având tracţiune pe roţile faţă, motor cu patru cilindri amplasat transversal în faţă, console scurte ale caroseriei şi un spaţiu generos pentru patru pasageri, noile modele au preluat caracteristicile definitorii ale clasicului Mini. Şi în timp ce dimensiunile exterioare ale maşini erau acum mai mari, îndeplinind cerinţele moderne în termeni de spaţiu, designul noului model a păstrat proporţiile atât de specifice mărcii, precum şi designul inconfundabil al părţii frontale, realizând o legătură clară între MINI şi predecesorii săi.
MINI fabricat la Oxford s-a evidenţiat clar ca primul automobil premium din segmentul compact, prin nivelul de siguranţă, prin performanţă şi prin standardul de calitate fără compromis tipic pentru BMW.
Noul MINI a stabilit şi standardele prin agilitatea surprinzătoare, astfel că a ajuns imediat în frunte în ceea ce priveşte plăcerea de a conduce. Şi aici, noul model a urmat traseul modelului clasic Mini, dar acum cu şi mai multă putere şi cu performanţe sporite graţie celor mai avansate şi mai sofisticate tehnologii de transmisie şi suspensie.
Aproape imediat, noua interpretare a acestui automobil clasic s-a transformat într-o poveste de succes la nivel mondial care continuă şi astăzi. Noi variante de motorizare au adus constant marca în centrul atenţiei: MINI Cooper S, cu propulsorul de 120 kW/163 cp, a fost prezentat în iunie 2002 ca modelul sport al gamei, în timp ce MINI One D, lansat după numai un an, a stabilit noi standarde în termeni de economie şi eficienţă ca primul diesel din istoria mărcii.
Dorinţa de a conduce un MINI decapotabil a devenit realitate în cele din urmă, mult mai repede decât în cazul modelului clasic, prin lansarea pe piaţă a versiunii MINI Cabriolet în primăvara anului 2004. În următorii patru ani, aproximativ 164.000 de unităţi ale acestui model cu adevărat remarcabil, cu soft top acţionat hydraulic, au ieşit de pe linia de producţie de la Oxford sub forma MINI Cooper S Cabriolet, MINI Cooper Cabriolet şi MINI One Cabriolet.
Cu un design evoluat, a doua generaţie MINI a fost lansată pe piaţă în noiembrie 2006. Urmând sloganul "From the Original to the Original" (De la original la original), designul MINI, deja recunoscut pretutindeni, a fost rafinat încă o dată în detaliu, accentuând valenţele sportive ale acestui performer agil şi compact.
Motoarele noi, mai puternice şi în acelaşi timp mai eficiente, împreună cu tehnologia suspensiei mult îmbunătăţită, amplifică emoţia din spatele volanului, specifică mărcii. Atât MINI Cooper S, cu motorul ce dezvoltă 128 kW/175 cp, cât şi MINI Cooper, cu propulsorul de 88 kW/120 cp disponibil încă de la lansare, au încântat fanii de pretutindeni prin performanţele dinamice îmbunătăţite.
La un an de la ziua de lansare a noii generaţii de modele, gama MINI a fost extinsă încă o dată cu un concept inovator în toamna anului 2007: MINI Clubman oferă conducătorului şi pasagerilor mai multe moduri şi oportunităţi de a savura călătoria într-un stil specific mărcii. MINI Clubman este mai lung cu 24 centimetri, ampatamentul mai lung contribuind la oferirea unui spaţiu suplimentar pentru pasagerii din spate.
La MINI Clubman o portieră adiţională pe partea dreaptă a maşinii, precum şi cele două “Splitdoor”, articulate spre exterior facilitează accesul în automobil. Graţie uşii suplimentare de pe partea dreaptă a maşinii – Clubdoor, se deschide în sens opus direcţiei de înaintare – MINI Clubman oferă şi pasagerilor din spate un acces confortabil. Hayonul Splitdoor – cu două uşi – preia un detaliu autentic de la predecesorii automobilului – Morris Mini-Traveller şi Austin Mini Countryman – din anii ’60. Spaţiul generos al compartimentului de bagaje de la MINI Clubman (a cărui capacitate poate varia de la 260 la 930 litri) poate fi extins într-un proces flexibil, cu posibilitatea unei încărcări foarte uşoare şi convenabile prin uşile din spate.
Cea mai nouă apariţie în gama de modele este a doua generaţie MINI Cabriolet. Cu un design şi mai sportiv, cu siguranţa activă şi cea pasivă optimizate la toate capitolele, o gamă mai largă de funcţii şi cea mai nouă generaţie de motoare, acest cabriolet unic, singurul automobil premium de acest gen din segment, ridică încă o dată standardele pentru plăcerea de a conduce un automobil decapotat. Soft topul se deschide şi se închide automat în decurs de 15 secunde, chiar şi la o viteză de până la 30 km/h. În acelaşi timp soft topul poate funcţiona şi ca trapă prin glisarea până la 40 centimetri.
În premieră, există trei modele unice oferite de John Cooper Works – MINI John Cooper Works, MINI John Cooper Works Clubman şi MINI John Cooper Works Cabriolet care oferă o experienţă deosebit de intensă a puterii şi a performanţelor MINI prin motorul cu patru cilindri, ce dezvoltă 155 kW/211 cp.
{mosloadposition user10}
