Saptamana trecuta am fost certata de Loredana, privind indelunga tacere. De la triumfala insemnare privitor la cei doi ani de PRwave Blog, n-am mai scris nimic. Intre timp, s-au intamplat multe. am implinit eu insami 31 de ani, depasind acel prag psihologic tipic feminin, dar n-am facut bilantul, pentru ca cei 31 de ani m-au gasit intr-o noua faza a inceputurilor, intr-un domeniu partial nou, intr-o companie noua, intr-o industrie noua. Pe scurt, de la inceputul lui septembrie sunt director de marketing (ca doar nu degeaba ma chinui de aproape doi ani la MBA) la Cinema City, companie internationala care abia intra pe piata romaneasca, unde va deschide si opera cinematografe multiplex. Provocarile sunt evident multe, lectiile de viata si de comunicare asemenea, materialul pentru blog se anunta bogat.

Pentru revenire, subiectul nu vine insa de la noul loc de munca, ci de la mai vechiul Metrorex. Aflata intr-o zona din care iesirea subterana spre centrul orasului e cea mai nimerita (Herastrau) m-am incumetat intr-o seara sa intru in statia de metro, la una din intrari. Din pacate, n-am reusit. N-aveam cartela, iar ghiseul de la respectiva intrare nu functiona, lucru pe care l-am aflat, evident dupa ce am coborat, de la un paznic gures si amabil. Puteam sa ma duc sa cumpar (si sa intru) prin celelalte guri de metro aflate, evident, dincolo de traficul infernal si neprietenos pentru pietoni al pietei Charles de Gaulle. M-am executat, si in timp ce faceam slalom printre masini, am avut un gand salutar: ce bine mi-ar fi prins un afis, ca sa evit pasajul odorizat cu urina, si luminat indoielnic, precum si in caz ca paznicul ar fi fost mai putin gures, mai putin amabil, sau chiar absent.

Leg experienta aceasta de un podcast pe care il ascult acum, care se refera la micro-comunicare, adica acele remarci sau gesturi semi-automate care insotesc stari ale noastre sau ganduri, si care pot sa intareasca sau sa erodeze relatia cu alte persoane. cred ca putem extrapola conceputul de micro-comunicare la companii, referindu-ne prin aceasta la gesturile sau atitudinile simple pe care acestea le au fata de publciul lor, si in urma carora, pe nesimtite, se construieste increderea sau apare antipatia fata de o institutie sau companie.
Ca om de comunicare, trebuie sa evaluezi micro-comunicarea companiei pe care o “pastoresti.” Din pacate insa este greu sa o si controlezi, pentru ca indiferent de dimensiunea unui departament de comunicare, el nu poate fi atent la toate interactiunile companiei cu clientii, la fiecare “gest” civilizat sau ordinar, la fiecare atitudine.

Asa am ajuns la concluzia ca una din principalele misiuni ale PR-ul este sa creeze o cultura a comunicarii, in care fiecare individ din companie sa se stie responsabil de micro-comunicarea sa cu clientul, si sa actioneze (proactiv) in loc sa reactioneze, atunci cand trebuie sa transmita ceva unui client sau furnizor. Poate asa, ar exista afise cu apa care se opreste, ghiseele care nu functioneaza sau strazile blocate, poate asa un e-mail transmis la o adresa generica de companie sau ar ajunge la cel mai potrivit pentru a ii raspunde, o scrisoare de sponsorizare sau o candidatura la un post n-ar ramane fara raspuns… si-atatea altele.

Cred ca si asta tine de noua era a PR-ului, in care comunicatorul intelege ca nu poate controla comunicarea, nu o poate derula solitar, dar poate sa o directioneze, sa-i creeze surse si o matca cat de cat lina. Sau nu?

Powered by ScribeFire.

Share